Premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice

Într-o postare din luna august îmi expuneam părerea că statul trebuie să ia măsuri de sprijinire şi stimulare a muncii şi, respectiv, de descurajare a ne-muncii. Protestam împotriva situaţiei în care, dacă sunt acordate fără simţul măsurii, aşa zisele măsuri de protecţie socială – diverse ajutoare, alocaţii, etc. – fac mai mult rău decât bine, atât economiei cât şi persoanelor în cauză. Textul postat era următorul:
„Normal mi se pare următorul lucru: cine munceşte, cine face ceva util pentru societate, să fie plătit şi să contribuie la bugetele statului, prin plata taxelor şi impozitelor legale; cine nu face nici un fel de efort pentru societate nu e cazul să fie sprijinit să continue în acest sens, adică să stea degeaba. Nu e normal ca ajutoarele să fie atât de multe şi de mari încât diferenţa dintre ele şi salariu să fie atât de mică încât să fie mai convenabil să stai în şomaj sau în concediu decât să munceşti !”
Se pare că preocuparea faţă de stimularea şi plata muncii, nu a ne-muncii, este nu doar a mea, ci şi a unor savanţi de renume. Iată despre ce e vorba: începând din anul 1968 Academia Regală Suedeză pentru Ştiinţă acordă Premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice. În acest an, mai exact ieri, la 11 octombrie 2010, Premiul a fost decernat economiştilor Peter Diamond, Dale Mortensen şi Christopher Pissarides pentru „teoria pieţelor cu fricţiuni de căutare”. Teoria savanţilor explică de ce timpul şi resursele alocate de state fac ca, adesea, oferta şi cererea pe piaţa forţei de muncă să nu se întâlnească.
Potrivit teoriei dezvoltate de cei trei economişti, proaspeţi laureaţi ai Premiului Nobel, „ajutoarele de şomaj mai mult încurcă decât ajută”.  Conform comunicatului Academiei Regale Suedeze pentru Ştiinţă, care explică motivele acordării Premiului Nobel, cadrul teoretic creat de cei trei încearcă să explice, între altele, de ce sunt atât de mulţi şomeri deşi există şi numeroase posturi vacante, de ce sunt atâţia oameni neangajaţi, în condiţiile în care sunt înfiinţate multe locuri de muncă, şi cum şomajul poate fi afectat de politicile economice . Modelele teoretice create de Diamond, Mortensen şi Pissarides explică modul în care şomajul, numărul locurilor de muncă vacante şi salariile sunt afectate de legislaţie şi de politicile economice.
Concluzia teoriei cercetătorilor este că ajutoarele de şomaj generoase duc la un şomaj mai ridicat şi la intervale de timp mai lungi în care angajatorii caută angajaţi, iar şomerii încearcă să găsească un loc de muncă. Problema priveşte în mod direct atât angajatorii care caută mână de lucru cât şi persoanele care încearcă să găsească un loc de muncă.
Este remarcabil faptul că problema cuantumului şi a duratei de acordare a ajutoarelor de şomaj, care preocupă intens persoanele implicate direct în economia reală, a fost abordată atât de distinşi cercetători, cât şi de comitetul care a decis acordarea Premiului Nobel pentru Ştiinţe Economice.
Toate cele de mai sus îmi creează satisfacţia personală că temele pe care le dezbatem împreună nu sunt nişte simple exerciţii, ci probleme reale ale lumii în care trăim. Deşi o facem cam greu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *