Un om de succes este cel care poate construi o fundatie solida din caramizile pe care altii le-au aruncat in el.
David Brinkley

Arhiva pentru luna Octombrie 2010

Drept la replică

26.10.2010| 12 Comentarii
Postat in: Sport

Către,
Gazeta Sporturilor

În legătură cu articolul publicat de dumneavoastră în ediţia din ziua de marţi, 26 octombrie 2010, sub titlul „Gazeta vă prezintă trăirile patronului din Giuleşti la meciul Rapidului cu Sportul”, vă solicit, în numele dreptului la replică, să daţi publicităţii punctul meu de vedere, prezentat în cele ce urmează:

În ştirea amintită sunt prezentate unele presupuse opinii pe care, potrivit autorului ştirii, le-aş fi formulat, în timpul meciului FC Rapid – Sportul Studenţesc.

Ştirea amintită este un amestec nefericit de realitate şi născocire. Cunoscând probitatea profesională a publicaţiei dumneavoastră mă reţin de la a crede că prezentarea de informaţii deformate se face cu bună ştiinţă. Mă limitez la a considera că autorul care, probabil, nu a fost prezent la locul evenimentelor, a obţinut nişte informaţii „la mâna a treia”, pe care le-a publicat ca fiind reale.

Pentru a limpezi situaţia, lucrurile stau după cum urmează: este adevărat că am fost prezent la meci. Este adevărat că acolo m-am întâlnit cu Vasile Şiman. A fost o plăcere să mă aflu pe un stadion cochet, proiectat de excelentul arhitect care este Mac Popescu, şi să constat starea foarte bună în care se găseşte, din punct de vedere al facilităţilor sportive şi al întreţinerii. De fapt Vasile Şiman este bine cunoscut ca un om iubitor de ordine şi curăţenie. Este, de asemenea, adevărat că, înainte de începerea meciului, am conversat cu domnul Şiman, gazda evenimentului sportiv. Ar fi fost o nepoliteţe să nu o fac.

Acestea sunt singurele lucruri adevărate. Restul este pură invenţie. În primul rând, şi cel mai important, subliniez un fapt pe care toţi cei care lucrează cu mine îl ştiu foarte bine: am un mare respect pentru toţi cei care constituie echipa Rapid, inclusiv pentru jucători. Îi cunosc foarte bine. Dacă nu i-aş fi respectat, stimat şi apreciat nu ar fi sosit niciodată în Giuleşti. Dacă nu i-aş fi respectat, stimat şi apreciat, ar fi plecat deja la alte cluburi. Deci, faţă de oameni pentru care am respect, stimă şi apreciere nu am decât aprecieri pozitive. Mai ales când echipa câştigă, cum a fost cazul în meciul cu Sportul Studenţesc.

În al doilea rând, dialogul despre care se face vorbire în ştire ar fi fost, fizic, imposibil, datorită faptului că eu şi Vasile Şiman ne aflam, în tribună, la o distanţă care făcea imposibilă conversaţia. El a stat în primul rând, iar eu – la mijlocul celui de-al doilea, într-un anturaj de bancheri importanţi care erau susţinători ai Sportului Studenţesc. Deci, conversaţia cu Vasile Şiman ar fi fost imposibilă, pe orice temă, din cauza distanţei fizice dintre noi.

În concluzie: afirmaţiile autorului ştirii referitoare la aşa – zise afirmaţii ale mele cu tentă denigratoare faţă de unii fotbalişti ai Rapidului SUNT PURE INVENŢII, de neînţeles pentru un jurnalist de la o publicaţie cum este Gazeta Sporturilor, invenţii pe care le dezmint cu toată tăria.

Cu sincere regrete pentru informarea incorectă a cititorilor,

Gheorghe Copos

Echilibru, ce scop frumos !

26.10.2010| 13 Comentarii
Postat in: Afaceri, Sport

Am auzit cu toţii despre unele produse de excepţională calitate. Spre exemplu Rolls Royce, sau Bentley, sau Chrysler, sau Barings Bank, sau Sony combinat cu Columbia Pictures, sau ziarul francez Le Monde, sau Hummer – versiunea civilă, sau Cristian Lacroix, sau Cacharel, sau Gianfranco Ferre, sau Pan American, sau United Airlines sau US Airways, sau Lehman Brothers, sau Merrill Lynch, şi lista poate continua.

Ce uneşte toate aceste nume celebre ? E simplu. Faptul că, dincolo de calitatea excepţională a produselor sau serviciilor pe care le oferă – sau, după caz, le ofereau – ele nu au fost în stare să îşi asigure echilibrul financiar intern. Datorită acestui fapt, toate au avut probleme majore. Unele, ghinioniste, au dispărut de pe piaţă, cum este cazul companiei aviatice Pan American sau a automobilului de oraş Hummer. Altele au fost plasate sub protecţia legii falimentului, cum este cazul lui United Airlines sau US Airways. Altele au fost preluate de companii cu profil similar, dar mai echilibrate financiar, cum e cazul lui Rolls Royce, Bentley, Chrysler ori Merrill Lynch. Altele au beneficiat de investiţii străine şi, cu greu, au fost păstrate în funcţiune, cum este cazul ziarului francez Le Monde, cumpărat de un magnat rus. Altele au rupt alianţe păguboase, cum e cazul lui Sony care a divorţat de Columbia Pictures, alegându-se cu o pagubă de 5 miliarde de dolari SUA.

Marea problemă a brandurilor de mai sus fost aceea că nu au reuşit să îşi asigure un echilibru financiar corect al afacerilor pe care le derulau. Au avut costuri prea mari, credite prea multe, eficienţă prea mică. În final, au avut probleme. Unele au găsit soluţii, altele nu. Viaţa în mediul corporatist e frumoasă, dar nu întotdeauna uşoară.

Şi noi avem un brand de lux: se cheamă Rapid. În prezent, făcând o paralelă cu numele de mai sus şi ţinând seama de poziţia secundă pe care o avem în clasament, putem spune că, dacă, în clipa de faţă, nu suntem un Rolls Royce, suntem, cu siguranţă, cel puţin un Bentley. Problema este aceea de a evita să fim puşi în faţa problemelor care i-au zguduit pe cei de la Bentley, aceea de a nu-şi putea acoperi cheltuielile. Cu ochii celui care este, în acelaşi timp, înăuntrul fenomenului, ca investitor în corporaţia care se cheamă Rapid, dar şi în afara lui, căci activitatea executivă nu îmi revine mie, sper din toată inima că societatea va avea capacitatea să producă performanţă asigurându-şi totodată echilibrul financiar, în condiţiile unui buget stabilit.

În acest sens trebuie interpretată afirmaţia mea „Banii – după meciul cu Steaua !”

Lumea în care trăim

22.10.2010| 3 Comentarii
Postat in: Afaceri

Uneori sunt curios să aflu dacă concepţiile după care îmi organizez viaţa sunt doar ale mele sau mai sunt şi alţii care gândesc la fel. Despre ceea ce cred eu despre viaţă am tot scris. Să vedem ce mai cred şi alţii.

În satul Valea Lungă trăieşte, printre alţii, un întreprinzător român. Unul normal, care, prin muncă, îşi asigură cele necesare lui, familiei lui şi celor câteva zeci de angajaţi, mai mult sau mai puţin periodici, pe care îi plăteşte. Are mai multe afaceri, să le spunem mărunte, dar care, adunate, dau un total pozitiv: un magazin, un cazan de fiert ţuică, o firmă de construcţii.

Construcţiile le realizează în Bucureşti. Se dă peste cap şi obţine lucrări. Apoi strânge oameni din zonă, pe meserii, în funcţie de volumul şi profilul lucrării. Asigură „managementul” echipei de meseriaşi, până când termină lucrarea. Omul are câteva „of – uri”, legate de calitatea oamenilor cu care este obligat să lucreze: ca profesionişti: nu mai ştiu meserie; ca oameni: sunt beţivi, leneşi şi neserioşi. Întreprinzătorul e trist: ar putea obţine un volum mult mai mare de lucrări, dar nu are cu cine să le acopere, căci meseriaşi serioşi nu mai sunt de găsit. Părerea lui despre criză este aceea că ea, criza, este doar aparentă şi că îi afectează, în primul rând şi mai ales, pe leneşi. Omul e trist şi destul de deziluzionat, dar nu se dă bătut. Încă mai speră.

Ciudată coincidenţă între ceea ce i se întâmplă micului întreprinzător şi ceea ce ni se întâmplă şi celor care facem investiţii la o scară mult mai mare. În ceea ce mă priveşte, eu am fost şi voi rămâne un român adevărat. Îmi iubesc ţara şi cred în calităţile poporului meu. Am încercat mereu să lucrez cu români, pe care îi consider frumoşi, instruiţi şi inteligenţi. Până mai deunăzi am reuşit. Din păcate, cu toată bunăvoinţa mea – şi spun cu regret ceea ce spun acum – am fost obligat, în ultimul timp, să caut alternative, datorită faptului că, de prea multe ori, am ajuns la aceleaşi concluzii ca micul întreprinzător menţionat. Mi-e din ce în ce mai greu să găsesc în ţară specialiştii de care am nevoie. Desigur, cei de care am eu nevoie trebuie să fie de un fel anume: punctuali, harnici, cinstiţi, curaţi – la propriu şi la figurat. Anul acesta mai ales am fost nevoit să caut în străinătate cea ce nu găsesc în ţară. Ciudat, în unele situaţii constat că oamenii potriviţi din străinătate sunt tot români, stabiliţi „afară”, unde performează remarcabil. Am avut legături, spre exemplu, cu arhitecţi români, stabiliţi, unul în Statele Unite şi altul în Marea Britanie. Oameni de toată isprava şi de tot succesul.

Cu toate acestea, chiar beneficiind de sprijinul specialiştilor de afară, inclusiv de al unora de spirit şi şcoală nemţească, lucrurile tot nu au mers cum trebuia. Spre exemplu, am renovat hotelul nostru Crowne Plaza din Bucureşti. Proiectele au fost pregătite de nişte englezi, Seifert Interiors. Am încercat să fac şi lucrarea cu unii din afară. Până la urmă am făcut-o cu echipe autohtone. A fost o muncă pe cât de grea, pe atât de frumoasă. În final a ieşit o bijuterie. Dar: termenul stabilit pentru finalizarea lucrărilor a fost 15 iulie. Le-am terminat la 14 octombrie 2010. Cu trei luni întârziere. Trei luni în care hotelul nu a putut avea activitate normală.

Acum ne luptăm cu renovarea hotelului Sport de la Poiana Braşov. Planurile şi managementul sunt austriece. Execuţia este realizată de companii autohtone. Sper ca părerile micului întreprinzător menţionat la început să nu se confirme, de data aceasta.

Premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice

12.10.2010| 0 Comentarii
Postat in: Evenimente

Într-o postare din luna august îmi expuneam părerea că statul trebuie să ia măsuri de sprijinire şi stimulare a muncii şi, respectiv, de descurajare a ne-muncii. Protestam împotriva situaţiei în care, dacă sunt acordate fără simţul măsurii, aşa zisele măsuri de protecţie socială – diverse ajutoare, alocaţii, etc. – fac mai mult rău decât bine, atât economiei cât şi persoanelor în cauză. Textul postat era următorul:
„Normal mi se pare următorul lucru: cine munceşte, cine face ceva util pentru societate, să fie plătit şi să contribuie la bugetele statului, prin plata taxelor şi impozitelor legale; cine nu face nici un fel de efort pentru societate nu e cazul să fie sprijinit să continue în acest sens, adică să stea degeaba. Nu e normal ca ajutoarele să fie atât de multe şi de mari încât diferenţa dintre ele şi salariu să fie atât de mică încât să fie mai convenabil să stai în şomaj sau în concediu decât să munceşti !”
Se pare că preocuparea faţă de stimularea şi plata muncii, nu a ne-muncii, este nu doar a mea, ci şi a unor savanţi de renume. Iată despre ce e vorba: începând din anul 1968 Academia Regală Suedeză pentru Ştiinţă acordă Premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice. În acest an, mai exact ieri, la 11 octombrie 2010, Premiul a fost decernat economiştilor Peter Diamond, Dale Mortensen şi Christopher Pissarides pentru „teoria pieţelor cu fricţiuni de căutare”. Teoria savanţilor explică de ce timpul şi resursele alocate de state fac ca, adesea, oferta şi cererea pe piaţa forţei de muncă să nu se întâlnească.
Potrivit teoriei dezvoltate de cei trei economişti, proaspeţi laureaţi ai Premiului Nobel, „ajutoarele de şomaj mai mult încurcă decât ajută”.  Conform comunicatului Academiei Regale Suedeze pentru Ştiinţă, care explică motivele acordării Premiului Nobel, cadrul teoretic creat de cei trei încearcă să explice, între altele, de ce sunt atât de mulţi şomeri deşi există şi numeroase posturi vacante, de ce sunt atâţia oameni neangajaţi, în condiţiile în care sunt înfiinţate multe locuri de muncă, şi cum şomajul poate fi afectat de politicile economice . Modelele teoretice create de Diamond, Mortensen şi Pissarides explică modul în care şomajul, numărul locurilor de muncă vacante şi salariile sunt afectate de legislaţie şi de politicile economice.
Concluzia teoriei cercetătorilor este că ajutoarele de şomaj generoase duc la un şomaj mai ridicat şi la intervale de timp mai lungi în care angajatorii caută angajaţi, iar şomerii încearcă să găsească un loc de muncă. Problema priveşte în mod direct atât angajatorii care caută mână de lucru cât şi persoanele care încearcă să găsească un loc de muncă.
Este remarcabil faptul că problema cuantumului şi a duratei de acordare a ajutoarelor de şomaj, care preocupă intens persoanele implicate direct în economia reală, a fost abordată atât de distinşi cercetători, cât şi de comitetul care a decis acordarea Premiului Nobel pentru Ştiinţe Economice.
Toate cele de mai sus îmi creează satisfacţia personală că temele pe care le dezbatem împreună nu sunt nişte simple exerciţii, ci probleme reale ale lumii în care trăim. Deşi o facem cam greu.

E vremea pentru un pic mai bine

11.10.2010| 9 Comentarii
Postat in: Evenimente

Am vocaţie de constructor. Construiesc din 1990. Atât la propriu, cât şi la figurat. La propriu, mă mândresc – fără nici o falsă modestie – cu Hotelurile Crowne Plaza, Hilton, Europa, Astoria, Sport, Bradul, Poiana, pe care le-am reconstruit din temelie. Mă mândresc, de asemenea, între altele, cu fabrica modernă a lui Ana Pan, cu Ana Holding Building, cu blocul de apartamente din Bucureşti, str. George Călinescu, cu telegondola din Poiana Braşov, cu baza de pregătire a Rapidului. Şi aş putea continua. La figurat, mă mândresc cu faptul că am construit un grup industrial puternic şi sănătos, care plăteşte aproape 2.000 de salarii lunar.

Pasiunea mea pentru construcţii se îmbină fericit cu necesităţile economiei de piaţă. Orice activ ai avea la dispoziţie, oricât de performant ar fi, acesta este supus uzurii, fizice sau morale. Trebuie să îl întreţii şi să îl modernizezi permanent, altfel, în timp, nu vei mai avea un activ, ci o piesă de muzeu. În acest sens am decis ca, în acest an, oricât de greu ar fi, să modernizez, în Bucureşti, hotelurile Hilton şi Crowne Plaza, iar în Poiana Braşov, hotelul Sport. Hotelul Hilton a fost finalizat. Este un reper bucureştean al eleganţei, al îmbinării armonioase între stilul clasic, care conservă aerul specific al lui Athenee Palace, şi stilul modern şi confortabil al lui Athenee Cafe, care se potriveşte cu marca „Hilton”. De aceea avem astăzi nu Athenee Palace, nici Hilton, ci „Athenee Palace Hilton”, împreună.

Următorul pas este finalizarea lucrărilor la Crowne Plaza. Am modernizat acolo tot ceea ce înseamnă spaţii publice: recepţia hotelului, holul central, spaţiile destinate serviciilor de alimentaţie. Am creat structuri noi: noul bar „Crown Cafe”; „La Veranda”, un restaurant specializat în preparate din peşte şi fructe de mare; „La Brasserie”, spaţiu complet modernizat şi remobilat; „The Vineyard / Fine Dining”, un nou spaţiu, intim şi rafinat. Pe scurt, am triplat capacitatea spaţiilor pentru aşa – numitul „F & B”, adică „Food and Beverage” – mâncare şi băutură. Această triplare nu trebuie înţeleasă în sens strict comercial.

Este, din punctul meu de vedere, o triplare a atenţiei pe care o am faţă de oaspeţii noştri. Este o triplare a ofertei, a numărului de preparate, a numărului de locaţii, fiecare dintre ele având atmosfera ei specifică. Este, dacă vreţi, o triplare a grijii noastre pentru ca vouă să vă fie un pic mai bine atunci când sunteţi oaspeţii noştri.

Pe data de 14 octombrie, la orele 18,30, sau oricând după aceea, vă invit să vedeţi că nu exagerez de loc atunci când spun că la Crowne Plaza Bucureşti găsiţi „The Best Place in Town”.