Un om de succes este cel care poate construi o fundatie solida din caramizile pe care altii le-au aruncat in el.
David Brinkley

Arhiva pentru luna Iunie 2010

LA MULŢI ANI

25.06.2010| 30 Comentarii
Postat in: Evenimente

În 1993 am avut onoarea să fac cunoştinţă personal cu un domn în vârstă. Avea, pe atunci, 70 de ani. Era cam ponosit, destul de trist, căci viaţa nu prea îl răsfăţase în ultimii ani, dar se vedea că, la vremea lui, trăise momente excepţionale. Dacă vreţi, era ca un boier de os domnesc, dar care scăpătase.

Am vorbit mult cu el. Mi-a povestit viaţa lui. Se născuse la 25 iunie 1923, în Bucureşti, sub Podul Grant. Avusese mai multe nume. Îl chemase ba CFR Bucureşti (1932-1936), ba Locomotiva Bucureşti (1950-1958). De obicei locuia în Stadionul „Giuleşti” dar, când l-am cunoscut eu, era aproape să rămână pe drumuri. Era un tip harnic. Lucrase mai mult în ţară, unde fusese, de mai multe ori, un adevărat SUPERSTAR: fusese campion al României, în 1967; de 11 ori vicecampion al României: în 1937, 1938, 1940, 1941, 1949, 1950, 1964, 1965, 1966, 1970, 1971; de încă 3 ori pe podium: în 1948, 1961, 1969; de 9 ori câştigase Cupa României: în 1935, 1937, 1938, 1939, 1940, 1941, 1942, 1972, 1975; câştigase Cupa Basarabiei, în 1942, şi Cupa Primăverii, în 1957.

Lucrase şi în străinătate. Fusese primul român ajuns în finala unei competiţii europene inter-cluburi: Cupa Europei Centrale, în 1940, când ar fi trebuit să joace finala cu Ferencvaros Budapesta, ceea ce nu se mai întâmplase, din cauza izbucnirii războiului. Câştigase de două ori Cupa Balcanică inter-cluburi, în 1964 şi 1966. Câştigase Campionatul European Feroviar, în 1968. Se calificase în sferturile de finală ale Cupei Cupelor, în ediţia 1972/1973. Avusese două participări în Cupa Europei Centrale, în 1938 şi 1940, o participare în Cupa Campionilor Europeni, în 1967, două participări în Cupa Cupelor, în 1972 şi 1975, 3 participări în Cupa UEFA, în 1968, 1969 şi 1971, trei participări în Cupa Intertoto, în 1989, 1991 şi 1992. Ce mai, Bătrânul meu prieten văzuse lumea bună şi stătuse la masă cu CEI MARI.

Ne-am împrietenit. Chiar foarte bine. Atât de bine încât aproape că nu ne mai putem despărţi. Schimbarea de vremuri a făcut ca Bătrânul meu prieten să se schimbe şi el, renăscând, ca pasărea Phoenix, din propria cenuşă. Şi-a redobândit vlaga de odinioară. Din 1993 încoace a câştigat de două ori campionatul naţional, în 1999 şi 2003; a fost vicecampion în 1998, 2000 şi 2006; a fost pe podium de 5 ori, în 1996, 2002, 2004, 2005 şi 2008; a câştigat Cupa României de 4 ori, în 1998, 2002, 2006 şi 2007; a câştigat de 4 ori Supercupa României, în 1999, 2002, 2003 şi 2007; a câştigat Cupa Ligii în 1994.
A început din nou să umble prin străinătate: a avut cel mai lung parcurs al unei echipe româneşti într-o competiţie europeană, adică 16 meciuri în Cupa UEFA, ediţia 2005/2006; s-a calificat în sferturile de finală ale Cupei UEFA, în ediţia 2005/2006; a participat de două ori în preliminariile Ligii Campionilor, în 1999 şi 2003; a fost prezent în Cupa Cupelor, în 1998; a participat în Cupa UEFA de 9 ori: în 1993, 1994, 2000, 2001, 2002, 2005, 2006, 2007 şi 2008; a fost prezent de două ori în Cupa Intertoto, în 1993 şi 1997.
Oricine vede palmaresul de ieri şi de azi al Bătrânului meu prieten observă că performanţele din perioadele sale de glorie, cum ar fi şase Cupe consecutive, sunt greu de egalat !
Ca orice vedetă adevărată, Bătrânul meu prieten a avut o viaţă şi o istorie aventuroasă, în care super-performanţele au fost umbrite de mari rateuri, cum ar fi cei 10 ani de Divizia B, ori nerealizarea obiectivelor importante, care, în principiu, îi erau uşor accesibile.

Acum vreo doi ani am crezut că Bătrânul meu prieten a devenit suficient de matur încât să îşi vadă singur de viaţa lui. Din păcate pentru el, Bătrânul meu prieten nu s-a simţit prea bine. A avut prieteni nepotriviţi, care, în loc să îl ajute, l-au supt de vlagă şi de bani şi l-au lăsat înglodat în datorii. Nici performanţele lui nu au mai fost aceleaşi. Nu a mai vizitat nici Europa, ca pe vremuri. Locul lui la masa CELOR MARI a rămas neocupat.
Simt că e cazul să îi întind din nou mâna, căci are nevoie de ea. I-am adus din nou aproape câţiva prieteni comuni, cu care, pe vremuri, a performat. În sfârşit, după 2 ani, Bătrânul meu prieten pare că îşi revine. Va avea, din nou, pasul vioi şi mentalitatea Învingătorului.

Numele actual al Bătrânului meu prieten DE o viaţă şi PE o viaţă, unul dintre cei mai faimoşi şi iubiţi actori din sportul românesc: RAPID !
Astăzi împlineşte o vârstă de invidiat: 87 de ani ! Prilej tocmai potrivit pentru ca, alături de voi, cei care iubiţi şi respectaţi RAPIDUL, la bine şi la greu, să îi urez

LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE,
SĂ ÎŢI DEA DOMNUL TOT CE-ŢI DOREŞTI,
SĂ IEI ŞI CUPA ŞI CAMPIONATUL,
LA MULŢI ANI SĂ TRĂIEŞTI !

HAI RAPID !

Cum de nu ne-am gândit la timp ?!

23.06.2010| 4 Comentarii
Postat in: Evenimente

În 1990 eram, cred, singura ţară din lume care nu avea nici un ban datorie externă. Mai aveam şi visteria aproape plină. Aveam şansa unică de a dezvolta rapid sectoarele vitale şi care puteau asigura progresul: educaţia, sănătatea, infrastructura, agricultura, turismul.  În loc să facem asta, am aruncat banii pe fereastră, timp de 20 de ani, sub forma diferitelor pomeni electorale. Când spun „pomeni electorale” nu mă refer la clasicele beri cu mititei şi manele, oferite cu generozitate în campanii. Nu ele au pus pe butuci România. Mă refer la mijloace mult mai sofisticate de cumpărare a voturilor angajaţilor din sectorul public: înfiinţarea unui păienjeniş de agenţii şi instituţii publice inutile, creşterea continuă a numărului angajaţilor de la stat, ori cheltuielile necontrolate cu salariile, prin inventarea permanentă a tot felul de sporuri.

Nu există nici o explicaţie acceptabilă pentru modul în care au crescut cheltuielile inutile ale statului, în cu totul alte domenii decât cele vitale: educaţie, sănătate, infrastructură. Nu există scuză pentru modul inconştient prin care ţara a fost adusă în pragul incapacităţii de plată. Nu poate încăpea înţelegere pentru modul zănatic în care se promit măriri de salarii, în toate campaniile electorale, în timp ce situaţia economică devine tot mai dramatică. Un timp, găurile create în buget de telefoane, laptopuri, maşini şi deplasări în străinătate au fost acoperite prin vânzarea celor mai importante societăţi comerciale ale României: Romtelecom, Petrom, BCR, Dacia, Sidex şi altele. Cu toţii am crezut, în naivitatea noastră, că din banii aceia se vor reface şcoli, se vor renova spitale, se vor construi autostrăzi, se vor realiza centuri ocolitoare, se vor trage curent electric, apă şi canalizare în localităţi care, din acest punct de vedere, sunt încă în evul mediu. Nici poveste de aşa ceva. Banii luaţi pe BCR s-au dus, şi ei, în sporuri, majorări şi creşteri. Nu am nimic împotriva creşterilor salariale. E normal ca ele să aibă loc. În acelaşi timp însă, toate creşterile trebuie să aibă la bază performanţa economică. Scrie asta în cărţile elementare de economie, de 300 de ani încoace. Îţi creşte productivitatea muncii – îţi creşte şi salariul. Nu – nu. Cu cât o fi crescut, oare, productivitatea muncii în puzderia de departamente, agenţii şi autorităţi, astfel încât să se justifice creşterile, sporurile şi majorările? E cert însă că, în ultimii 5 ani, cheltuielile publice de personal s-au triplat.

Nemaifiind bani, s-au luat credite pentru plata sporurilor, majorărilor şi creşterilor. Aud acum că se pregăteşte un nou împrumut de vreo 5 miliarde de Euro, doar pentru anul 2010. Bine că, în sfârşit, s-a găsit şi vinovatul care trebuie sancţionat. Unul care nu se mai poate opune şi de care, oricum, nu îi mai pasă nimănui din politica românească: pensionarii.

Este extrem de neplăcut pentru mine, ca om de afaceri, să constat că tot acest dezmăţ pe banii publici se realizează, de fapt, pe socoteala mediului privat, care alimentează bugetul prin taxele şi impozitele pe care le plăteşte. În sectorul privat se generează ceea ce, statistic, numim „salariul mediu pe economie”. Diferenţa dintre acest indicator şi salariul mediu net câştigat de funcţionarii statului a crescut de la 45 de euro în anul 2000 la 115 euro în 2005 şi la 335 de euro în 2007. Noi ţinem cheltuielile în frâu, pentru ca „alţii” să poată benchetui !

Din păcate, noi, atât cei care am votat, cât, mai ales, cei care nu am votat, avem vina noastră.

Cum de nu ne-am gândit la timp ?!

LECŢIILE CRIZEI. SERIAL. „Tot ce nu te omoară – te întăreşte”

16.06.2010| 16 Comentarii
Postat in: Evenimente

Cu toţii ne-am obişnuit să credem că o criză economică este o mare calamitate, că ceva mai rău nu se poate, că este sfârşitul lumii, şi altele de acest fel. Acum, când trăim cu toţii în plină criză de mai bine de un an, şi iată că supravieţuim, cred că putem începe să avem îndoieli. Medicii spun, mai în glumă, mai în serios, că „Tot ce nu te omoară – te întăreşte”. Pornind de aici şi având în vedere că, până în prezent, criza nu ne-a omorât, încep să mă gândesc la aspectele pozitive ale crizelor economice. Să vă dau un exemplu. Mulţi dintre voi aţi făcut şcoală serioasă. Nu în toate cazurile însă aţi făcut şcolile pe care vi le-aţi dorit în realitate. Aţi dobândit calificări, unele foarte înalte. Nu întotdeauna acele calificări au fost visul vostru adevărat. Poate că părinţii v-au împins spre medicină, sau spre marketing, sau spre relaţii internaţionale, în timp ce voi, poate, v-aţi dorit, de fapt, să fiţi aviatori, sau grădinari, sau marinari (n-are nici o legătură cu …), sau artişti rock, sau cine mai ştie ce. Ştim cu toţii că, odată terminată şcoala şi găsit un job convenabil, e foarte greu să schimbi direcţia din mers, spre cu totul altceva. E greu, în primul rând, din raţiuni de confort, de conservatorism şi, să fim sinceri, de frică. Frica de a nu găsi un loc corespunzător de aviator, grădinar, marinar sau artist rock. Plus obligaţiile sociale: familie, copii, etc.

Şi iată că vine criza. Lucrurile se schimbă dramatic. Siguranţa job-ului dispare. La un moment dat dispare şi job-ul, cu totul. Momentul e sensibil. Te gândeşti ce ai de făcut. O variantă este să încerci să te re-construieşti, pe aceleaşi coordonate de calificare şi experienţă. Există însă o mare problemă: e posibil ca acea calificare şi experienţă de care dispui să nu mai fie necesare societăţii. Poate că unii din voi cunosc drama pe care au trăit-o inginerii după evenimentele din decembrie 1989, când industria românească s-a pulverizat. Cunosc cazuri de ingineri cu experienţă care, nemaigăsindu-şi utilitatea în noua lume de atunci, din 1990, au devenit scriitori, oameni de afaceri, preoţi, fermieri, notari, muzicieni ori profesori. S-au adaptat rapid. Unii dintre ei. Alţii, din păcate, au eşuat, nereuşind să se reconstruiască pe ei înşişi. În prezent trecem prin momente asemănătoare. Multe job-uri nu mai există, datorită contracţiei unor domenii de activitate. Imobiliarele, spre exemplu, nu mai sunt ce au fost, şi nici nu vor mai fi vreodată. Ca atare, ocupaţia de agent imobiliar are o mare problemă. Un alt exemplu: avocatura de business, care însemna, numai în Bucureşti, câteva sute de avocaţi internaţionali, s-a contractat dramatic. Din cele câteva sute de avocaţi străini au mai rămas în prezent câteva zeci.

Cealaltă variantă pe care o aveţi la dispoziţie este aceea de profita de criză pentru a vă re-aşeza în societate. E un moment potrivit, în opinia mea, pentru a vă pune în practică vise mai vechi şi nerealizate, idei care ieri nu păreau posibile, dar astăzi sunt. Dacă simţiţi că, în jur, lumea voastră profesională se dezagregă, nu disperaţi. Aveţi şansa de a vă realiza pe alte coordonate, în alte formule, poate făcând cu totul altceva. Găsiţi-vă motivaţia pentru asta.

Ştiu că cei mai mulţi dintre voi sunt pasionaţi de lumea fotbalului. Luaţi-i ca exemplu pe fotbalişti. Ceea ce se întâmplă acum, în timp de criză, în societate, se întâmplă pentru ei, în mod natural, la sfârşitul fiecărui sezon competiţional. Vântul de schimbare şi de reaşezare bate cel puţin odată pe an. Sunt foarte bun? Mi se va reînnoi contractul ? La ce nivel? Voi primi cumva o ofertă mai bună, din alta parte? Dacă da, o voi accepta sau nu? Am avut un sezon slab? Dacă nu voi fi păstrat unde mă voi duce? În ţară sau în străinătate? Şi aşa mai departe. Asta e viaţa de fotbalist, valabilă şi în baschet, şi în hochei, şi în alte sporturi. Pentru ei e ceva firesc. Fotbaliştii de la Rapid trec şi ei permanent prin astfel de situaţii. Mai nou, şi alţi angajaţi ai societăţilor membre ale Holdingului. Nu e o fericire pentru nimeni, dar e o probă de putere, de ambiţie, de voinţă de a învinge.

Concluzionez prin a afirma că o criză poate fi privită şi altfel decât ca o nenorocire. Ea poate fi un moment bun de a sparge auto-mulţumirea şi suficienţa, de a crea condiţiile şi motivaţia pentru NOU, pentru MAI BUN şi MAI EFICIENT. Sub această perspectivă, a realizării personale, criza nu e ceva chiar atât de rău. Până la urmă, „Tot ce nu te omoară – te întăreşte”. Fiţi siguri că, în final, vom fi cu toţii mai tari.

Întoarcerea Fiului ……………

12.06.2010| 9 Comentarii
Postat in: Evenimente

Cunoaşteţi, probabil, cu toţii următorul mit biblic: un om avea doi fii. Într-o zi, cel mai tânăr dintre ei a plecat de acasă ducându-se în locuri îndepărtate, luând cu el dragostea tatălui şi lăsându-l pe acesta întristat. După un timp, făcându-se foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. După câţiva ani, venindu-şi în fire, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, pentru a-i cere acestuia să îl reprimească acasă. Tatăl l-a văzut, l-a recunoscut de la distanţă, l-a primit cu bucurie şi l-a sărutat. Fiul şi-a recunoscut eroarea iar tatăl l-a iertat, l-a îmbrăcat, l-a încălţat şi l-a dăruit cu podoabe. A adus viţelul cel îngrăşat, l-a înjunghiat şi, mâncând, s-au veselit, căci fiul crezut pierdut era din nou alături de el.
Legătura cu momentul actual al existenţei Rapidului este evidentă. În rolul tatălui bătrân şi iubitor: FC Rapid, în vârstă de 87 de ani. În rolul Fiului Reîntors: Dinu Gheorghe. Într-o zi, prin 2006, acesta s-a supărat pe tatăl său şi a plecat în lume, în locuri îndepărtate. După un timp, prin 2010, dându-şi seama unde este, de fapt, locul său, unde este iubit şi respectat, unde are cele mai bune condiţii de realizare şi afirmare, Dinu s-a hotărât, în sfârşit, să se întoarcă ACASĂ. Bătrânul RAPID l-a reprimit, a uitat clipele de despărţire şi este gata să îi pună la dispoziţie viţelul cel mai bun – a se citi CONDIŢIILE NECESARE PERFORMANŢEI – pentru a reveni în lumea bună a fotbalului european.
Lăsând mitul la o parte, este momentul potrivit pentru a încerca să facem un portret al experimentatului preşedinte de club care este DINU supranumit VAMĂ. În vârstă de 55 de ani, el este apropiat de Rapid încă din perioada în care Mircea Lucescu a acceptat să preia echipa, în 1997. A devenit Preşedinte al Rapidului în sezonul 1998/1999, în care echipa a redevenit campioană a României, după 32 de ani! Tot atunci, în 1999, s-a câştigat şi Supercupa României, într-un meci de legendă, în care, fără exagerare, Rapidul a mitraliat cu 5-0 pe Steaua. Redevine preşedinte al Rapidului cu Răvan Lucescu antrenor, în perioada 2004-2006, în care s-au realizat marile performanţe europene, inclusiv un sfert de finală în Cupa UEFA ediţia 2005/2006. În 2006 câştigă cu clubul Cupa României. În perioada în care şi-a luat vacanţă de la Rapid a condus pe FC Braşov spre revenirea, mai mult decât onorabilă, în Liga I, în sezonul 2007/2008, după doi ani petrecuţi în eşalonul secund. Trebuie amintite câteva jocuri de istorie ale echipei din perioadele de prezidenţiat ale lui Dinu Vamă: în 2005 – victorie cu 1-0 asupra lui Feyenoord Rotterdam, ceea ce duce la calificarea în grupele UEFA, unde termină pe primul loc, în faţa lui Şahtior Doneţk, VfB Stuttgart şi Rennes; tot atunci victorie cu 1-0 asupra lui Şahtior, la Doneţk; 2-0, în Giuleşti, asupra lui Rennes din perioada sa de glorie, cu Ladislau Boloni la timonă; dublă victorie asupra lui Hertha Berlin. În optimile de finală ale Cupei UEFA: 2-0 în Giuleşti cu SV Hamburg. S-ar mai putea continua, căci la un preşedinte de valoarea lui Dinu Gheorghe lista de performanţe e lungă.
Acum însă este important nu ceea ce a fost ci ceea ce urmează. Prin reinvestirea lui Dinu Vamă în Giuleşti, Rapid îşi afirmă voinţa de a reveni în lumea bună a fotbalului românesc şi european.
Mult succes, Dinu Gheorghe ! Hai, Rapid !